Ținutul de Nicăieri 8 – Vârstă Depășită

Au plecat pe drumul ce parea rupt din basmele ei de copil, fara sa se uite unul spre altul, dar respirand fiecare pareri de rau , cuvinte nespuse poate….A lasat-o in fata blocului unde locuia si fara sa spuna un cuvant a salutat politicos cu un gest si… a plecat…<Nici macar nu am retinut drumul pana aici…> mai gandi ea inainte sa deschida usa catre realitatea din care pentru 3 zile se pare ca fusese absenta..

Portarul o privea cu mirare, bucurie, curiozitate, un amalgam de trăiri care nu reușeau să stea ascunse cu nici un chip. Îi zâmbi de parcă nu îl mai văzuse de un secol și, mânată de un impuls de verificare a realității, îl îmbrățișă: < e în regulă, nu visez, m-am întors la realitate>, respiră Elena ușurată.

Urcă scările reci de atâta gri plină de bucuria reîntoarcerii in locurile pe care le știa, doar planificarea reparației mașinii rămase la locul accidentului mai părea să o lege de cele 3 zile petrecute alături de bărbatul care se îndeletnicea să vorbească cu timpul.

Telefonul la încărcat, conectare la Wifi, cafeaua de la aparatul recent achiziționat, o privire rapidă la șirul de mail-uri necitite și Elena era gata să reintre în haosul controlat al vieții ei de zi cu zi. Tastă numărul de telefon al directorului de investiții deja pregătită cu protocolarul salut. Nu apucă să îl rostească , mai bine zis <Bună Robert> se transformă într-o bălmajeală în momentul în care de la celălalt capăt al firului, sau al butoanelor, se auzi o voce caldă de femeie.

“Pot vorbi cu Robert, este urgent“, își reveni ea cu atitudine din surpriză.

“Robert, bunicul meu adică? Cine sunteți”, întrebă ușor iritată vocea

“Bunicul?! Haideți să ne oprim cu glumele proaste. Mâine avem ședință și trebuie să vorbesc cu el. Si-a uitat telefonul acasă? Cine sunteți dumneavoastră?”, întrebă autoritar Elena. Lipsese doar 3 zile și oricum Robert știa ca avea 25 de ani. Poate la viteza timpului contemporan ar fi putut deveni tată dar bunic…Nici chiar așa.

“Doamnă nu știu cine sunteți dar în mod sigur nu apreciem gluma dumneavoastră. Pe bunicul meu, pe Robert, l-am înmormântat ieri…”

“Cum?! Dar nu vă înțeleg. Acum 3 zile am vorbit cu el și nu avea copii, ce să mai spun de nepoții. Eu sunt Elena …Elena…”, nu reușea sa își amintească deloc numele de familie, mâinile îi transpirau și vocea căpătase acel tremur pe care ani de zile exersase să îl ascundă, doar el îi mai trăda emoțiile.  “…ei bine, Elena, Elena șefa lui..”, rosti ea într-un final incercând să recapete controlul.

“Elena Scarlătescu? Doamnă nu este deloc amuzant să știți. Chiar în acest doamna Scărlătescu este alături de mine. Vă rog să nu ne mai deranjați!”

Elena rămase siderată cu ochii la ecranul telefonului și cu tăcerea telefonului închis în nas urlând în toți porii. Trebuia să fie o greșeală, poate s-a grăbit când a selectat numărul din agendă dar femeia părea să știe destul de multe. Respiră, respiră gândea ea în timp ce încerca să acceseze istoria apelurilor.

Nu, nu era nici o greșeală…

Formă din memorie numărul mamei sale, post telefonic inexistent repeta rece robotul, încercă să sune la birou însă secretara sau cine răspunsese îi spuse ca într-adevăr compania de care ea întreba avea sediul acolo însă toate persoanele despre care , cu disperare crescândă, încerca să întrebe ieșiseră de mult la pensie, bineînțeles dacă asta se înțelegea din repetarea fără nici un fel grabă a sintagmei <ieșit din evidență, vârsta depășită>

Clar, visez, am sa adorm la loc și mâine va fi totul cum era…

Se întinse pe pat, nu părea să aibă vârsta depășită, închise ochii și așteptă bezna somnului să o cuprindă…

Va urma