Category Archives: Tinutul de Nicaieri

Tinutul de Nicaieri,3 – Pumnalul

Fata isi simtea palma insemnata arzand. Se apropie de nuia insa senzatia nu o parasea, incerca sa ia cupa insa durerea aproape ca o facu sa se prabuseasca. In momentul in car poposi deasupra cutitului o senzatie de gheata incepu sa calmeze usturimea din palma. Lua cutitul iar baiatul disparu in mod magic… iar piesele de mozaic se pusera in miscare. Vantul incepu sa adie si fata pasi inainte pe podul de chihlimbar, peste o apa purpurie….

Incepuse calatoria spre simfonia ce nu a fost niciodata auzita…..

Merse o vreme pe podul suspendat parca intre lumi incercand sa intrevada dincolo de valurile de purpura insa parea ca nu se va termina nicaieri. Cu cat scruta mai arzator linia infinita a orizontului cu atat simtea mai agitata miscarea mozaicului in toata fiinta ei….Obosita de nici ea nu stia de ce se opri si se aseza pe modelul colorat in tonuri de mov, albastru si galben care se intindeau acum in fata ei. Incepu sa studieze modele din fata ei si atunci vazu ca una dintre bucatile de un galben de ceara parea deplasata fata de simetria modelului. Si cum simetria nu era printre favoritele fetei aceasta incepu, animata din nou de ideea de a stii, sa cerceteze cu atentie acea deplasare subtila de aliniament. Incerca sa o preseze ca sa isi reia locul, apoi incerca sa o scoata din lacasul ei dar nu reusi decat sa isi zdreleasca degetele…. Un gand o strafulgera, “poate daca inchid ochii..”… Nimicul insista sa se intample.

Descurajata isi prinse faldurile rochiei de azur ca sa isi potoleasca lacrimile de sange si dadu peste cutitul pe care baiatul jucaus i-l oferise, sau, mai bine zis, pe care ea il alesese. Intr-un gest aproape automat apropie lama pumnalului de spatiul care deranja simetria si inchise ochii. In fata ei aparu dintr-o data o femeie despre care nu puteai spune cu exactitate daca era tanara sau batrana. Pe cap purta o tiara care ii ascundea si ultimul indiciu de varsta care se poata gasi intr-o suvita de par iar mantia de un albastru infinit acoperea ceva ce parea a fi un tron de artar. Nu putea zari nimic in spatele ei pentru ca un voal magic ascundea privirii peisajul insa atrasa ca de un magnet privirea ii cazu pe un obiect pe care doamna fara varsta il tinea intre palme…

Avea sentimentul ca este mama pe care nu isi aducea aminte sa o fi vazut vreodata, ca este ea dintr-un trecut viitor si in acelasi timp tacerea ei o facea sa se infioare.

“Cine esti? De ce am senzatia ca ne-am mai intalnit”, intreba ea grabita dar nu primi nici un raspuns in afara privirii care parea ca o alinta si in acelasi timp ii lanseaza o invitatie…

“De ce tii in mana o carte cu paginile albe? Esti scriitoare? Ce este dincolo de val?”, din nou nici un raspuns in afara privirii care insista sa o imbratiseze.

Inchise ochii, atinse pumnalul dar din nou nimic.

Incerca sa paseasca dincolo de val insa o bariera invizibila o curenta de fiecare data. La ultima incercare descarcarea de energie a fost atat de puternica incat se dezechilibra si privirea ii cazu pe foile albe ale cartii din mainile ciudatului personaj. Ramase cu privirea atintita inspre ele si inchise ochii gandidu-se ce bine i-ar prinde ajutorul Timpului. Litere si cerneala se amestecau in fata ei si pe foaia alba aparu o intrebare:

“Ce este pumnalul pentru tine?”

“M-a ajutat sa ajung aici..”, izbucni ea.

“Ce este el pentru tine cu adevarat, nu cum l-ai folosit”, se asternu pe coala alba

“Pumnalul este…” si se opri brusc. Fara a scoate un cuvant il aseza intre paginile cartii si inchise ochii fara sa se gandeasca la nimic ….. Simtea cum rochia se strange in jurul taliei ca intr-o chinga si cum o energie nebanuita ii anima sufletul…. “Cuvintele sunt cutite” sopti ea….

Simti mangaierea zambetului doamnei fara varsta si vazu cum pumnalul se prechimba intr-o spada, cu maner incrustat cu topaze si cu niste litere ciudate sculptate intr-un otel ce parea ca vorbeste la fiecare atingere a luminii.

“Te poti intoarce acum doar ca sa revii” se auzi o voce si dintr-o data claxonul unui bolid de viteza o facu sa deschida ochii.

“Traversam azi, domnisoara….?”…. se auzea in urma ei

Va urma

Tinutul de Nicaieri,2 – Frunze

…. O sa ma odihnesc putin gandi ea, nu pot sa vorbesc acum cu el, voi incurca toate intrebarile…gandul nu apuca sa incheie fraza ca iarba o imbratisa cu verde matasos si simti cum pleoapele se inchid usor.. O sa il intreb maine, mai apuca sa spuna inainte sa adoarma…

In noaptea aceea a visat pentru prima oara in afara nisipului de argint. Parea totul atat de real si in acelasi timp departe, mai departe decat simtise vreodata in calatoriile ei. In fata ei se intindea un covor de frunze de arama care la fiecare pas susura de parca toate viorile din lume se intalnisera ca sa vorbeasca. Nu se simtea nici macar o boare de vant iar cerul era acoperit cu nori in culorile trandafirilor care uitati de vreme au devenit cenusa. S-a oprit si a ascultat. Totul incremenise. Atunci i-a simtit prezenta, a simtit cum sangele-i devine lava si a stiut ca silueta se apropie. De data aceasta nu a mai inchis ochii, nu a mai cautat sa se ascunda, a asteptat….dintr-o data, animate parca de un torent invizibil, frunzele au inceput sa se inalte catre nori, invaluind-o intr-o rochie de viori. Incepu sa se invarta cu torentul, sa danseze cu silueta invizibila a carei mantie de flacari o mistuia din nou si pentru a cata oara intaia oara…

Cantul privighetoarei o facu sa deschida ochii. Era dimineata si picaturile de roua se intindeau lenes la soare. Aducandu-si aminte de intalnirea cu Timpul se ridica hotarata si indreptandu-si privirea catre Paltin ii zambi in loc de buna dimineata si il intreba cu nerabdare:

“Am auzit ca tu imi poti spune unde gasesc Timpul? Asa este?”

Vantul se dezmierda usor printre frunzele inteleptului copac insa fata nu primi nici un raspuns. Poate nu m-a auzit, gandi ea, si repeta intrebarea. Din nou nici un raspuns. Dupa cateva incercari care se pare ca doar inteteaua joaca vantului printre ramuri fata incepu sa dea ocol trunchiului ce se inalta semet la piatra de hotar.. Dezamagita, dupa cateva plimbari si adresari fara raspuns, fata isi pleca ochii spre verdele ierbii si atunci a vazut. In palma ei se desenase o frunza de arama. Oare nu am visat, isi spuse ea. Incerca sa stearga desenul uitand de Paltin si de intrebari dar frunza se incapatana sa devina din ce in ce mai aramie. La un moment dat isi pierdu echilibrul si cuprinse cu palmele scoarta asprita de vreme…. Ca la un semn toate frunzele au inceput sa coboare spre fata care muta de uimire le urmarea dansul… Era al lor sau visul se intampla din nou?….

In momentul in care prima frunza ii atinse palma auzi o soapta “ Inchide ochii si ai sa auzi…” Actionata parca de un imbold secret fata inchise ochii dar atatea cuvinte zburau in jurul ei incat nu putea sa le auda… “ Dans….frunze….in lumea oamenilor… furtuna…soare…fir de iarba…”…. A renuntat sa mai incerce sa le inteleaga si atunci a inteles. “ Sunt pretutindeni si nicaieri. Orice intrebare ai avea o ai pentru ca deja stii raspunsul. Inchide ochii si asculta. Vrei sa intelegi de ce? Urmeaza o calatorie in care raspunsurile nu sunt cuvinte, in care frunzele sunt sentimente iar ceea privesti nu este ceea ce vezi. Daca vrei sa pasesti pe drum atinge radacinile Paltinului cu frunza din palma. Nu te mai poti intoarce decat atunci cand drumul s-a incheiat….”

Fata deschise ochii si fara nici o ezitare atinse radacinile ce se iteau din iarba care ii oferise adapost in visul noptii. O mireasma de mosc cuprinse aerul si dintr-o data totul se evapora intr-un nor de fum….In fata ei se afla un drum pe care nu isi amintea sa il fi vazut vreodata…. Pamantul parca isi croise un mozaic de chihlimbar pe cararea ce se intindea in fata ei. Cu energia necunoscutului pasi hotarata si inchise ochii.

“Unde sunt?”

“Pe drum”, raspunse Timpul

“Unde merg?”

“Acolo unde drumul duce”

“Cum o sa stiu ca am ajuns?”

“Atunci cand vei dansa in acordurile simfoniei ce nu a fost niciodata auzita, atunci cand soarele si luna vor imparti cerul iar Paltinul de Aur iti va fi trimis ultima frunza, atunci vei stii”…

Fata deschise ochii putin nedumerita. In fata ei o creatura de Nicaieri o privea curioasa. Parea a fi un baiat. Cu ochii jucausi, imbracat in haine ce numai haine nu pareau, invartind in mana o bagheta de alun parea ca ar vrea sa ii arate ceva. La un semn al acestuia in fata lor aparu o masa pe care se aflau cateva monede, o nuia, o cupa si un cutit…..

“Alege”, ii spuse el

Fata isi simtea palma insemnata arzand. Se apropie de nuia insa senzatia nu o parasea, incerca sa ia cupa insa durerea aproape ca o facu sa se prabuseasca. In momentul in care poposi deasupra cutitului o senzatie de gheata incepu sa calmeze usturimea din palma. Lua cutitul iar baiatul disparu in mod magic… iar piesele de mozaic se pusera in miscare. Vantul incepu sa adie si fata pasi inainte pe podul de chihlimbar, peste o apa purpurie….

Incepuse calatoria spre simfonia ce nu a fost niciodata auzita…..

Va urma

Tinutul de Nicaieri, 1

A fost odata ca astazi o fata care traia in taramul de Nicaieri. In Nicaieri timpul nu se scurgea dupa sistemele de masura cunoscute in lumea oamenilor si asta pentru ca in Nicaieri puteai vorbi cu el, cu timpul adica.

De obicei il gaseai la radacinile paltinului de aur care isi intindea ramurile incarcate de povesti si vorbe de vant la hotarul dintre Nicaieri si lumea umana. Locuitorii de Nicaieri nu isi mai aduceau aminte de cand paltinul era acolo, din totdeauna devenise o buna estimare pentru inceputuri. Pana si locuitorii acestei lumi nu isi aduceau aminte de inceput, ei erau… altfel stau lucrurile cu fata noastra. Ea isi aducea aminte de inceput si, desi vagi, amintirile despre o alta lume ii apareau in vise… La inceput se temea ingrozitor de umbrele care dansau la lumina facliilor de jad, de panzele ce se teseau in jurul ei atunci cand adormea pe malul marii de Vise, pe nisipul de argint care ii pregatea vestimentele de calatorie si sub ochiul de clestar al Mamei de Nicaieri.

Dupa o vreme abia astepta calatoria de pe plaja de argint pentru ca un nou sentiment inlocuise teama. Era atat de curioasa incat povestindu-i vantului, era cel mai bun prieten al ei doar, acesta aproape ca provoca o tornada. Era intrigata de o silueta care aparea indiferent de dans, indiferent de calatorie. Uneori era atat de aproape incat aproape ca se confuda cu ea, alteori ii simtea prezenta in cea mai mica adiere a prietenului ei cel mai bun dar, cel mai mult si mai mult, adora cand aparea focul….intai se furisa conturul siluetei care purta o mantie de foc..ea, speriata, incerca sa se ascunda dar de fiecare data o gasea si, mereu, mereu, o invaluia cu flacarile pana cand nu mai ramanea decat cenusa, o cenusa atat de vie incat pana si ochiul de clestar ce o veghea se infiora….

“As vrea sa stiu cine e, as vrea sa inteleg de ce?” ii spuse ea vantului.

Acesta adie zambind si ii spuse: ” Ar trebui sa vorbesti cu Timpul….”

” Unde este Timpul?”, intreba ea animata de ideea de a stii. “Cum o sa inteleg ce imi spune?”..

“Il gasesti la radacina Paltinului de Aur, vrei sa te duc? “, intreba vantul

….si uite asa ajunse Ea la hotarul de Nicaieri. Cu inima batand mai mai sa provoace un cutremur si o miscare seismica a lucrurilor ce erau se apropie de trunchiul arborelui care promitea raspunsuri. O sa ma odihnesc putin gandi ea, nu pot sa vorbesc acum cu el, voi incurca toate intrebarile…gandul nu apuca sa incheie fraza ca iarba o imbratisa cu verde matasos si simti cum pleoapele se inchid usor.. O sa il intreb maine, mai apuca sa spuna inainte sa adoarma…

Va urma