Category Archives: Tinutul de Nicaieri

Tinutul de Nicaieri, 9 – Paul și Paltinul

Formă din memorie numărul mamei sale, post telefonic inexistent repeta rece robotul, încercă să sune la birou însă secretara sau cine răspunsese îi spuse ca într-adevăr compania de care ea întreba avea sediul acolo însă toate persoanele despre care , cu disperare crescândă, încerca să întrebe ieșiseră de mult la pensie, bineînțeles dacă asta se înțelegea din repetarea fără nici un fel grabă a sintagmei <ieșit din evidență, vârsta depășită>

Clar, visez, am sa adorm la loc și mâine va fi totul cum era…

Se întinse pe pat, nu părea să aibă vârsta depășită, închise ochii și așteptă bezna somnului să o cuprindă…

Simțea pleoapele grele de povara realității cum încă se luptă să reziste plonjării în neantul somnului și în același timp încordarea minții care mai, mai că rămăsese fără acustică urlând pur si simplu <Dormi! Dormi și mâine totul va fi la fel ca înainte!>. Cu un efort demn de un supererou Elena se aruncă în somn cu încrâncenarea unei amazoane luptând pentru salvarea lumii. Un vortex ușor verzui, cu sclipiri de aur și argint o învăluiră pe neașteptate și dintr-o dată mintea se opri din strigătele războinice. Respirația începu să se așeze pe drumul liniștitor al familiarului și sentimentul de protecție înlocui teama ce o făcuse destul de des în ultimele ore să nu își găsească cuvintele.

O pană de argint își croise cumva drum spre genele arcuite de timp ale Elenei și picta mici furnicături sub ochii ce se odihneau cuminți în liniștea verzui-aurie în care plonjase. Puțin deranjată Elena deschise ochii. Privirea poposi lângă paltinul atât de familiar că aproape izbucni în lacrimi de dor, de amintire, de bucurie, de nostalgie… Mi-ai lipsit, îi șopti ea, îmbrățisându-l. Frunzele începură să se agite într-un dans de întâmpinare , Elena îl urma în cercuri în jurul trunchiului reamintit din timp când, de undeva din depărtare, simți o prezență.

Îngrijorată, se opri și încercă să identifice obiectul neliniștii. Nu mare îi fu surpriza când din pădurea de cedrii apăru Paul. Zâmbea și părea extrem de familiar cu paltinul, cu plaja de argint… Fără un cuvânt, doar cu un zâmbet care îi lumina întreaga ființă, o luă de mână…. Frunzele îsi continuară cântecul iar cei doi începură un dans în care timpul se succeda rapid cu cadre din ce în ce mai clare.

Doi copii pe o plajă de cleștar, o clepsidră pe orizontală în care nisipul încremenise în curgere continuă, un pact de amintire dincolo de timp, un castel din frunze, o carte cu pagini albe și apoi tornada care i-a despărțit…Își aduse aminte totul de parcă ar fi fost astăzi.

Ticăitul mecanic al alarmei o trase brusc din liniștea dansului cu sufletul regăsit…. Trase adânc aer în piept căutând neliniștea de cu o seară înainte însă era liniște. Nimeni nu mai țipa iar ea știa că trebuie sa se reîntoarcă la casa ruptă din basmele ei de copil, la el….

Va urma

Ținutul de Nicăieri 8 – Vârstă Depășită

Au plecat pe drumul ce parea rupt din basmele ei de copil, fara sa se uite unul spre altul, dar respirand fiecare pareri de rau , cuvinte nespuse poate….A lasat-o in fata blocului unde locuia si fara sa spuna un cuvant a salutat politicos cu un gest si… a plecat…<Nici macar nu am retinut drumul pana aici…> mai gandi ea inainte sa deschida usa catre realitatea din care pentru 3 zile se pare ca fusese absenta..

Portarul o privea cu mirare, bucurie, curiozitate, un amalgam de trăiri care nu reușeau să stea ascunse cu nici un chip. Îi zâmbi de parcă nu îl mai văzuse de un secol și, mânată de un impuls de verificare a realității, îl îmbrățișă: < e în regulă, nu visez, m-am întors la realitate>, respiră Elena ușurată.

Urcă scările reci de atâta gri plină de bucuria reîntoarcerii in locurile pe care le știa, doar planificarea reparației mașinii rămase la locul accidentului mai părea să o lege de cele 3 zile petrecute alături de bărbatul care se îndeletnicea să vorbească cu timpul.

Telefonul la încărcat, conectare la Wifi, cafeaua de la aparatul recent achiziționat, o privire rapidă la șirul de mail-uri necitite și Elena era gata să reintre în haosul controlat al vieții ei de zi cu zi. Tastă numărul de telefon al directorului de investiții deja pregătită cu protocolarul salut. Nu apucă să îl rostească , mai bine zis <Bună Robert> se transformă într-o bălmajeală în momentul în care de la celălalt capăt al firului, sau al butoanelor, se auzi o voce caldă de femeie.

“Pot vorbi cu Robert, este urgent“, își reveni ea cu atitudine din surpriză.

“Robert, bunicul meu adică? Cine sunteți”, întrebă ușor iritată vocea

“Bunicul?! Haideți să ne oprim cu glumele proaste. Mâine avem ședință și trebuie să vorbesc cu el. Si-a uitat telefonul acasă? Cine sunteți dumneavoastră?”, întrebă autoritar Elena. Lipsese doar 3 zile și oricum Robert știa ca avea 25 de ani. Poate la viteza timpului contemporan ar fi putut deveni tată dar bunic…Nici chiar așa.

“Doamnă nu știu cine sunteți dar în mod sigur nu apreciem gluma dumneavoastră. Pe bunicul meu, pe Robert, l-am înmormântat ieri…”

“Cum?! Dar nu vă înțeleg. Acum 3 zile am vorbit cu el și nu avea copii, ce să mai spun de nepoții. Eu sunt Elena …Elena…”, nu reușea sa își amintească deloc numele de familie, mâinile îi transpirau și vocea căpătase acel tremur pe care ani de zile exersase să îl ascundă, doar el îi mai trăda emoțiile.  “…ei bine, Elena, Elena șefa lui..”, rosti ea într-un final incercând să recapete controlul.

“Elena Scarlătescu? Doamnă nu este deloc amuzant să știți. Chiar în acest doamna Scărlătescu este alături de mine. Vă rog să nu ne mai deranjați!”

Elena rămase siderată cu ochii la ecranul telefonului și cu tăcerea telefonului închis în nas urlând în toți porii. Trebuia să fie o greșeală, poate s-a grăbit când a selectat numărul din agendă dar femeia părea să știe destul de multe. Respiră, respiră gândea ea în timp ce încerca să acceseze istoria apelurilor.

Nu, nu era nici o greșeală…

Formă din memorie numărul mamei sale, post telefonic inexistent repeta rece robotul, încercă să sune la birou însă secretara sau cine răspunsese îi spuse ca într-adevăr compania de care ea întreba avea sediul acolo însă toate persoanele despre care , cu disperare crescândă, încerca să întrebe ieșiseră de mult la pensie, bineînțeles dacă asta se înțelegea din repetarea fără nici un fel grabă a sintagmei <ieșit din evidență, vârsta depășită>

Clar, visez, am sa adorm la loc și mâine va fi totul cum era…

Se întinse pe pat, nu părea să aibă vârsta depășită, închise ochii și așteptă bezna somnului să o cuprindă…

Va urma

Tinutul de Nicaieri 7 – Realitatea

A ajutat-o sa se ridice si a dus-o afara….Eu stiu locul asta, gandea ea, inspirand aerul proaspat al padurii, mirosul de fan proaspat cosit, atingand firele de iarba care imbracau treptele terasei de lemn si imbratisand cu privirea o casuta rupta din basmele ei de copil.

Au baut cafeaua acompaniati de cantecul pasarilor ce pareau ca isi dadusera intalnire acolo, in liniste, afundati in ganduri dar impreuna. Nu simtea nevoia sa il intrebe nimic, parea ca deja are toate raspunsurile si daca tot era sambata se putea bucura de timp…. O sa plec dupa ce termin cafeaua, gandi ea…

A inchis ochii pentru cateva clipe si a savurat linistea … Nici un gand nu cutreiera pe autostrada, decat zumzetul albinelor, trilurile pasarilor si adierile vantului printre frunzele iesite la soare. Era atat de multa familiaritate incat la un moment dat tresari speriata…

<Am sa plec acum> ii spuse incercand sa ascunda nelinistea familiaritatii ce o cuprinsese. <Putem chema un taxi?> intreba ea protocolar.

Paul izbucni in ras sau rasul izbucni in Paul mai bine zis…. <Un taxi…Sigur putem chema pe cine ne dorim noi, asat nu inseamna ca va si veni…> Vazandu-I privirea nedumerita si o oarecare panica instalandu-se sub genele-i matasoase adauga , poate putin cam repede, <Stai linistita, te duc eu in oras..si termina cafeaua…esti aici de trei zile deci mai poti sa poposesti un pic>, incheie facand complice un semn sagalnic cu ochiul.

Regasindu-si stapanirea de sine fata incepu o conversatie, se pricepea la asta doar.

<Si tu stai aici? Sau… Sau cum?>

< Da, acum stau aici..> raspunse el zambind cu seriozitate

<Si ce faci? Adica vreau sa spun cu ce te ocupi mai exact>

<Vorbesc cu Timpul>

De data asta rasul puse stapanire pe Elena..

<Vorbesti cu Timpul? ….Pai si eu fac asta in fiecare zi dar mai si muncesc… Tu, ce muncesti?>

<Asta muncesc.. Incerc sa ma inteleg cu timpul>, raspunse el foarte serios.

Mai bine ma opresc cu intrebarile, gandi ea, cine stie ce secrete sunt aici. OK, a avut grija de mine dar…realitatea este ca nu il cunosc. Am sa beau cafeaua si am sa ma intorc la realitatea mea…Si plus ce e nebunia asta cu Timpul…

De undeva din ungherele ascunse ale sinelui insa se formau imagini ale unui vis in care ea vorbea cu timpul…

<Sa mergem>, spuse ea grabit si indreptandu-se spre ceea ce I se parea a fi o poarta..

In liniste Paul ii facu semn sa astepte, disparu in spatele casei si in cateva minute se auzi motorul masinii…

<Sa mergem, dar..>

Au plecat pe drumul ce parea rupt din basmele ei de copil, fara sa se uite unul spre altul, dar respirand fiecare pareri de rau , cuvinte nespuse poate….

A lasat-o in fata blocului unde locuia si fara sa spuna un cuvant a salutat politicos cu un gest si… a plecat…

<Nici macar nu am retinut drumul pana aici…> mai gandi ea inainte sa deschida usa catre realitatea din care pentru 3 zile se pare ca fusese absenta..

Va urma