Category Archives: Sa Povestim

Povestea lui Afostodata

A fost odata ca niciodata, ca daca nu ar fi nu s-ar povesti, un taram indepartat de care doar batranii intelepti isi mai aduceau aminte. Se spune ca ACOLO se intinde in apropierea fiecarui oras din zilele noastre si in acelasi timp la foarte mare departare, asa de mare departare ca oamenii nici macar nu mai viseaza ca il pot vizita.

In ACOLO sunt rauri de albastru iar aerul miroase a placinta cu dovleac. ACOLO traiesc pasari maiastre si armasari intelepti. ACOLO timpul are aroma de scortisoara si lucrurile sunt simple. ACOLO copii nu merg la scoala, ACOLO oamenii mari sunt oameni mici si oameni mici sunt oameni mari. Depinde cum se gandesc ei, doar e simplu nu? ACOLO e de ajuns sa iti imaginezi cum ar arata camera ta astazi si aproape imediat o sa observi ramurile stejarului tau preferat care iti bate in geam si policioara cu cartile bunicii pe care credeai ca le-ai pierdut. ACOLO se spune ca exista o adevarata biblioteca a gandurilor, aranjate pe categorii si ordonate cronologic. ACOLO gandurile sunt atent selectionate – nu sunt primite decat gandurile adevarate. ACOLO matele torc visele si caii alearga liberi catre nicaieri. ACOLO fiecare adiere de vant aduce o poveste iar atunci cand ploua locuitorii lui se inoiesc cu haine noi.

Si uite asa povestesc batranii intelepti despre ACOLO, doar ca ACOLO este vrajit. Daca nu asculti cu adevarat te poti insela foarte usor atunci cand trebuie sa mergi ACOLO.

Intr-o zi de primavara cotidiana, cu iz de blocuri gri si adiere de asfalt s-a nascut o fetita cu ochii verzi si maaaari, atat de maaaari ca medici au recomandat de urgenta o verificare a retinei. Erau speriati ca prea multa lumina ar putea sa o faca pe fetita sa orbeasca. Ce naivi….Si cum fetita nu avea ochii in standardele normale parintii au decis sa o lase sa creasca cu bunicul, doar era tot langa ei…. Si asa fetita noastra si-a inceput calatoria, déjà planificata, spre gradinita, scoala, liceu si facultate. Doar ca bunicul i-a povestit o data despre ACOLO…. Si uite cum la 3 anisori fetita a inceput sa spuna tuturor ca numele ei este <Afostodata> si ca ea vrea sa ajunga ACOLO. Va puteti da seama cam ce a insemnat asta, nu? Parintii au luat-o pe fetita in sanul caminului sigur din jungla blocurilor gri si, bineinteles, ca i-au adus un psiholog. Nu puteau risca vreo abatere de la Marele Plan.

Anii au trecut si fetita noastra a urmat cu incredere oarba Marele Plan. Chiar i-a uimit pe toti atunci cand a primit laurii Olimpiadei de Fizica Cuantica si a fost recrutata in echipa de cercetare a MIT. Fetita noastra acum femeie facuse totul ca la carte, sa nu mai spunem ca si citise atat de multe carti ca uneori se intreba daca atunci cand vorbeste este ceea ce ea crede sau ceea ce a citit undeva. Marele Plan era aproape de apogeu, era momentul sa isi construiasca propriul camin in cel mai modern bloc, cu vedere catre un colt de verde. Am uitat sa va spun, colturile de verde erau din ce in ce mai rare. Era chiar un lux sa ai o planta pe balcon.

Intr-o seara obisnuita s-a intamplat ceva…. Cum lucrurile erau pe repede inainte nu prea mai cochetase in ultimii 10 ani cu visele, doar ca in acea seara bunicul i-a aparut purtand o mantie de rauri si galopand pe un armasar de vant… <Draga mea nepoata, mi-e tare dor de Afostodata. Stii cumva pe unde e… Cred ca s-a pierdut aici…>, ii spuse el pe un ton blajin si parca fetita noastra femeie simtea gustul placintei de dovleac. Cu bucuria gustului redescoperit ii raspunse <Bunicule dar sunt aici…. Eu sunt… m-ai uitat?>.

Alarma telefonului o trezi brusc… Incepea o noua zi din Marele Plan doar ca de data asta fetita noastra avea un usor gust de placinta cu dovleac…